Lucrul cu traumele: Completarea şi îmbunătăţirea Constelatiilor Familiale ,partea I-a

Lucrul cu traumele: Completarea şi îmbunătăţirea
constelaţiilor familiale
de Bertold Ulsamer
(partea I-a)

Articol primit de la Barbara Morgan , si tradus in romaneste cu permisiunea sa.
Acest articol a fost publicat in revista internationala de Constelatii Familiale „The Knowing Field ”( www.theknowingfield.co.uk ) , a carei editoare este Barbara Morgan ( www.ordersoflove.co.uk )
Barbara Morgan va vizita Romania si va sustine un seminar de Constelatii Familiale in Bucuresti in zilele de 24,25 si 26 septembrie 2009, dupa care va sustine un program de formare de facilitatori de constelatii familiale in Romania . Relatii si inscrieri la aurelmocanu@yahoo.com .
Multumim psih. Claudia Serban (klaudel19@yahoo.com )pentru traducere.




În ciuda entuziasmului meu faţă de constelaţiile familiale, am ştiut întotdeauna că această abordare se adresează numai problemelor dintr-un anumit domeniu, şi anume celor care îşi au rădăcinile în propriile noastre familii. Deşi acesta este un domeniu important, nu toate problemele îşi au originile aici: multe probleme sunt cauzate de experienţe de viaţă care nu au legătură cu familiile noastre şi, de aceea, nu pot fi soluţionate prin constelaţiile familiale. În opinia mea, constelaţiile lucrează exact ca una dintre aripile unei păsări. Pentru ca pasărea să zboare, are nevoie de a doua aripă, iar eu consider că o modalitate de a avea această a doua aripă o constituie lucrul corporal cu trauma, dezvoltat de Peter Levine. Totuşi, cei mai mulţi dintre noi, care au o oarecare experienţă în lucrul cu constelaţiile, ştiu faptul că traumele joacă un rol important în apariţia situaţiilor complicate şi, astfel, sunt de o importanţă vitală în mare parte din lucrul sistemic. Aici voi compara modul în care sunt abordate traumele în constelaţii şi în lucrul corporal cu trauma şi voi discuta modalitatea în care insight-urile şi tehnicile dezvoltate de Levine pot fi aplicate în constelaţii în mod avantajos.

De-a lungul anilor în care am fost facilitator de constelaţii familiale, mi-am dat seama că felul în care mă simt când lucrez cu probleme dificile depinde de momentul în care au apărut acestea. Sunt destul de capabil să fac faţă unor evenimente cutremurătoare care au avut loc la generaţiile trecute, cum ar fi crime în familie, chestiuni legate de holocaust sau crime de război. Totuşi, mi se pare mult mai greu dacă aceste întâmplări teribile au avut loc mai recent. Îmi amintesc, de exemplu, cât de şocat am fost când lucram într-un penitenciar cu o clientă care îşi ucisese iubitul şi sunt absolut copleşit de ideea de a lucra cu o persoană care a fost supusă torturii. Acest lucru îmi arată că există încă părţi ale psihicului meu şi emoţii care nu au fost clarificate în lucrul cu constelaţiile, pe care trebuie să le abordez în alte moduri şi care au făcut ca lucrul cu trauma,
dezvoltat de Peter Levine, să fie atât de important pentru mine. Iniţial am presupus că exersam antrenamentul cu trauma pentru propriul meu beneficiu, dar, pe măsură ce am început să înţeleg mai multe, mi-am dat seama de multiplele legături pe care le are aceasta cu constelaţiile. Această nouă înţelegere continuă să-mi influenţeze şi să-mi îmbogăţească lucrul cu constelaţiile şi aici aş dori să împărtăşesc unele dintre insight-urile mele.

Ce este trauma?
Termenul de „traumă” nu mai este rezervat discuţiilor clinice şi, recent, a fost mult discutat şi utilizat. Următoarea descriere se bazează pe lucrul corporal cu trauma dezvoltat de Peter Levine, care şi-a început munca în colaborare cu Anngwyn St. Just. Munca sa este acum cunoscută ca Somatic Experiencing (Experimentare somatică), o anumită abordare care merge dincolo de conceptele anterioare ale lucrului cu trauma. Se distinge prin accentul pe care Levine îl pune asupra originii biologice a traumei. Animalele dispun de trei reacţii de bază în faţa pericolului, toate fiind generate de impulsuri biologice primare: prima – dacă animalul se poate lupta cu ameninţarea percepută, atunci va lupta; a doua – dacă pericolul pare să-l copleşească, va fugi; sau a treia – poate să rămână imobilizat pe loc.
Evaluarea reacţiei pe care urmează s-o aibă este instinctivă şi are loc într-o fracţiune de secundă de la apariţia pericolului. Dacă unei pisici îi apare în faţă un câine de după colţ, atunci pisica va „decide” instantaneu dacă poate face faţă ameninţării, caz în care îşi va lua poziţia specifică şi va scuipa, sau dacă nu, şi atunci se va refugia în cel mai apropiat copac. Dacă viaţa animalului este în pericol, ca în situaţia în care un şoarece este prins de o pisică, atunci acesta rămâne ca paralizat. Mecanismul de luptă sau de fugă formează de asemenea modelul de stres de bază la om şi în acesta îşi are originea şi trauma. Când se confruntă cu un şoc, cu o ameninţare copleşitoare şi cu lipsa posibilităţii de a lupta sau de a fugi, corpul paralizează.
În rândul animalelor, în momentul în care pericolul a trecut, apare un alt proces natural - starea de „paralizie” dispare. Animalul se „trezeşte”, adesea se scutură sau tremură pentru a se elibera de energiile care l-au paralizat şi îşi continuă viaţa. Efectele diferă în funcţie de profunzimea reacţiei la traumă. De exemplu, dacă o pasăre intră în camera mea şi o prind, probabil că va „paraliza”. După ce îi dau drumul afară, îşi va reveni în câteva momente şi va zbura. Dacă prind o pasăre a doua oară, starea de paralizie va dura mai mult, iar pasărea va avea nevoie de mai mult timp pentru a-şi reveni. Dacă o prind din nou, starea de paralizie va dura şi mai mult, pasărea poate începe să dea agresiv cu ciocul în jur, încercând să-şi revină. Şi, dacă voi continua s-o prind, în cele din urmă va muri – va face un atac de cord.
Oamenii au uitat cum să se recupereze în mod natural în urma unei astfel de stări de paralizie şi cum să-şi continue viaţa. Fără ajutor, se întâmplă adesea să nu ne revenim complet din traumă; deşi continuăm să trăim, o parte din energia noastră este blocată în corp, mai ales în sistemul nervos, unde rămâne în stare nedeterminată şi creează simptome precum: anxietate, depresie, confuzie şi stres. (Nu voi insista aici asupra efectelor importante ale traumei asupra sistemului nervos şi, deci, asupra întregului organism). Este important să clarificăm faptul că, pentru om, experienţa traumei este întotdeauna una copleşitoare. Prin urmare, se pune întrebarea: „Cum este posibil ca o persoană să se confrunte cu o situaţie periculoasă şi ameninţătoare şi altă persoană nu?” Diferenţa constă în trei factori importanţi:
• Constituţia persoanei, care se bazează în parte pe fondul biologic, influenţează în mare măsură modul în care sunt trăite evenimentele: persoanele cu o natură sensibilă se vor lăsa mult mai uşor copleşite decât caracterele mai puternice; cât de mult poate suporta o persoană înainte de a se lăsa copleşită variază de la un individ la altul.
• Experienţa traumatică anterioară a unei persoane joacă un rol important: cu cât numărul de situaţii traumatice pe care le-a experimentat cineva este mai mare, cu atât mai repede persoana respectivă se simte copleşită şi reintră în starea de paralizie, cum este şi exemplul păsării de mai sus.
• De asemenea, un factor îl reprezintă istoricul familial al unei persoane: pentru persoanele familiarizate cu lucrul cu constelaţiile, nu este nicio noutate faptul că copiii preiau energiile traumatice nerezolvate de la generaţiile anterioare; de exemplu, dacă părinţii au fost în exil departe de ţara de origine în timpul unui război, copilul va prelua probabil unele dintre sentimentele care au fost trăite la momentul respectiv. Chiar şi evenimentele minore pe care le-a experimentat acest copil şi care seamănă cu cele suferite de părinţii lui sau care declanşează sentimente similare pot determina un şoc disproporţionat. De asemenea, terapeuţii specializaţi în traume au observat că experienţele traumatice nerezolvate pot fi transmise generaţiilor următoare.
Printre evenimentele care cauzează frecvent reacţii traumatice se numără:
• Accidente şi catastrofe de toate felurile: accidente rutiere, feroviare, cutremure şi deces sau suferinţă provocată de război sau tortură.
• Aşa-numita traumă de dezvoltare suferită de copii, cum ar fi: dificultăţi la naştere, separare prematură de părinţi sau victimă a abuzului.
• „Trauma secundară” experimentată de consilierii şi terapeuţii care se implică în asistarea victimelor dezastrelor şi care pot la rândul lor să se simtă copleşiţi de evenimentele petrecute.
Victima oricărui eveniment traumatizant se confruntă cu instalarea unei stări de anxietate profundă, centrată pe teama că evenimentul se va repeta, fie în realitate, fie în amintirea sa. Dacă se întâmplă acest lucru, şocul iniţial va fi reexperimentat ca „retraumatizare”, care întăreşte atât reacţia traumatică, cât şi trauma iniţială. Totuşi, tendinţa biologică a organismului este să se elibereze de energiile blocate ale evenimentului traumatic şi să revină la starea naturală, fără obstrucţionări. Acesta poate fi motivul pentru care victimele sunt atrase de situaţii care se aseamănă cu evenimentul traumatizant, de exemplu o persoană care a suferit un accident de maşină poate intra frecvent în situaţii periculoase în trafic. Totuşi, corpul nu ştie cum să reacţioneze altfel decât a făcut-o iniţial, prin urmare pericolul unui şoc similar şi al sentimentului copleşitor, deci şi al retraumatizării, este mare.

Cum este abordată trauma în lucrul cu constelaţiile?
Deşi termenul de traumă este rareori utilizat în lucrul cu constelaţiile, avem de-a face în mod constant cu evenimente traumatice. Le întâlnim la generaţiile anterioare, în caz de război, exil şi întemniţare; în situaţiile actuale, sub forma copiilor născuţi morţi, a deceselor premature sau accidentale sau a copiilor care au fost victimele abuzului şi violenţei. Şi, dincolo de familie, munca noastră include adesea dinamica victimelor şi a agresorilor în cadrul constelaţiilor, cum ar fi exemplele din cartea lui Bert Hellinger, Wo Ohnmacht Frieden Stiftet (Pacea născută din neputinţă), care carte descrie două constelaţii care implică o victimă şi un agresor, un viol în timpul războiului şi o sesiune de tortură.
În lucrul cu constelaţiile, reprezentanţii îi întruchipează pe cei care sunt cel mai afectaţi de situaţie: pe cel care a murit şi pe cel care a supravieţuit dacă este vorba despre un deces prematur sau pe victimă şi pe agresor dacă este vorba despre un abuz. Aşteptăm ca reprezentanţii să stabilească contactul şi să se perceapă unul pe celălalt şi apoi lucrăm cu temele care apar, cum ar fi culpabilitatea şi responsabilitatea. Adeseori descoperim teme de iubire şi conectare şi constatăm că frazele rituale elaborate de Bert Hellinger se dovedesc de mare ajutor pentru dizolvarea tensiunilor şi a modelelor de energie blocată.
În lucrul cu trauma, încercarea de rezolvare a traumei comportă în mod inevitabil riscul retraumatizării. Se poate întâmpla acest lucru şi în lucrul cu constelaţiile? O constelaţie poate evoca amintiri şi senzaţii atât de intense încât clientul să devină din nou copleşit de evenimente şi să revină în starea anterioară de şoc? Li se poate întâmpla acest lucru şi persoanelor care reprezintă clientul traumatizat sau alte victime ale traumei din sistemul familial al clientului? Anngwyn St. Just, o specialistă în lucrul cu trauma, mi-a relatat că a observat frecvent că atât clienţii, cât şi reprezentanţii intră în stări de paralizie traumatică fără ca facilitatorul să observe. Alţi terapeuţi germani, printre care şi eu, au observat de asemenea acest lucru, iar Franz Ruppert îl menţionează în cărţile sale.
Prin urmare, lucrul cu constelaţiile familiale pare să implice riscul de retraumatizare, creând o responsabilitate pentru facilitatori, care trebuie să înveţe să recunoască aceste stări de şoc şi să le conştientizeze pe măsură ce apar. Semnele unei stări de traumă pe care trebuie să le căutaţi includ: paloare bruscă, amuţire şi imobilitate; clientul sau reprezentantul poate privi în gol la distanţă şi este posibil să nu fie prezent în corpul său. Pierderea totală a controlului sau comportamentul „bizar” poate indica de asemenea o reacţie la traumă.
Deşi cei mai mulţi facilitatori de constelaţii par să nu cunoască această dimensiune a lucrului lor, ei evită în mod intuitiv retraumatizarea. Unele proceduri utilizate în constelaţii protejează clienţii şi reprezentanţii de senzaţia de copleşire. Următoarele proceduri sunt instrumente din inventarul oricărui facilitator şi sunt utilizate în mod constant fără ca cineva să menţioneze cuvântul „traumă”:
Clienţii sunt protejaţi prin utilizarea reprezentanţilor şi prin respectarea problemei şi a limitelor sale.
• Utilizarea reprezentanţilor: Clienţii îşi văd reprezentanţii din exterior, ceea ce le permite să se disocieze de experienţă într-o oarecare măsură, ceea ce îi protejează de retrăirea directă a evenimentului traumatic. Cu cât suferinţa este sau a fost mai imediată şi mai directă, cu atât clientul are nevoie de mai multă protecţie. Cu toate că aducem de obicei clientul în constelaţie spre sfârşitul perioadei de lucru, acest lucru nu trebuie făcut cu clienţii care sunt în pericol de retraumatizare. Este mai important să păstreze o distanţă suficient de mare de evenimente.
• Respectarea problemei şi a limitelor acesteia: Uneori, problema prezentată este destul de superficială, cum ar fi problemele legate de serviciu, deşi în mod clar sunt probleme serioase şi dificile prezente în sistemul familial. Facilitatorul poate discuta ce anume trebuie abordat în constelaţie, dar este important ca dorinţele clientului să fie respectate şi nu ignorate. Nici măcar cele mai bune intenţii nu le dau facilitatorilor dreptul de a deschide subiecte mai profunde şi mai dureroase decât este clientul capabil să suporte. Facilitatorul care ignoră dorinţa clientului şi merge mai departe, ignoră de asemenea şi protecţia inerentă care decurge din faptul că clientul ştie ce poate suporta şi ce nu şi, astfel, poate face rău.
Reprezentanţii sunt protejaţi de stările de traumă astfel:
• Distanţa: În momentul în care, în cadrul unei constelaţii, apar sentimente dificile, observăm adesea că reprezentanţii nu pot privi către cineva sau ceva. Tensiunea este prea mare şi au nevoie de mai mult spaţiu. Simplul fapt de a le permite să se depărteze atât cât au nevoie îi poate face să se simtă suficient de în siguranţă cât să poată privi. Spaţiul şi distanţa îi protejează de intensitate.
• Contactul: Facilitatorii trebuie să rămână în contact cu reprezentantul, mai ales atunci când în constelaţii este vorba despre situaţii dificile şi tensionate. Simpla întrebare „Cum te simţi”? creează o legătură cu un reprezentant care experimentează sentimente dificile şi nu lasă aceste sentimente să îl copleşească.
• Limbajul: Faptul de a-l asista pe un reprezentant care întâmpină dificultăţi în a numi problema în fraze bine alese îl ajută pe acesta să micşoreze distanţa interioară faţă de aceasta. De exemplu, un tată care a supravieţuit războiului şi întemniţării poate crea o distanţă semnificativă afirmând „A fost prea mult. ”
• Scoaterea din rol: Facilitatorii trebuie să fie instruiţi astfel încât să îşi dea seama când un reprezentant este în pericol de a fi copleşit. Întrebarea „Poţi suporta?” poate clarifica situaţia. Dacă răspunsul nu este un „Da” clar, reprezentantul trebuie scos imediat din rol, iar facilitatorul trebuie să se asigure că acesta a ieşit complet din rol şi a revenit în prezent.
• Contactul fizic: Ori de câte ori un reprezentant este în pericol de a se simţi copleşit şi fie este "paralizat", fie se comportă bizar, facilitatorul poate stabili un contact fizic. Adesea stau în spatele unui reprezentant şi îmi pun mâna pe spatele lui, nu pentru a-l reconforta, ci pentru a-i da putere şi a-l sprijini, astfel încât reprezentantul să poată rămâne prezent chiar şi cu sentimente dificile.