Lucrul cu traumele: Completarea şi îmbunătăţirea Constelatiilor Familiale ,partea a II-a

Lucrul cu traumele: Completarea şi îmbunătăţirea
constelaţiilor familiale
de Bertold Ulsamer
(partea a II-a)



Care este abordarea din lucrul corporal cu traumele?
Lucrul corporal cu traumele se bazează pe concepte şi proceduri care se pot dovedi adăugiri foarte utile la lucrul cu constelaţiile. Voi descrie cinci principii de bază ale Somatic Experiencing (Experimentării somatice) pe care le consider a fi cele mai relevante:
• Titrare – puţin câte puţin: Trauma este periculoasă dacă este accesată rapid şi direct, dar poate dispărea printr-o abordare treptată. Utilizând un exemplu din chimie, dacă se adaugă rapid acid clorhidric (HCl) la sodă caustică, va surveni o explozie; totuşi, dacă acidul clorhidric este adăugat puţin câte puţin la soda caustică, se amestecă bine. Acest proces poartă denumirea de titrare. În mod similar, în lucrul cu traumele, trauma poate fi abordată treptat, astfel încât organismul să nu „explodeze”. Când a avut loc trauma, s-au întâmplat prea multe lucruri şi prea repede, cu o intensitate prea mare. Prin urmare, lucrul în ritm lent, pauzele şi mult timp acordat acestui aspect reprezintă instrumente terapeutice importante pentru procesarea în siguranţă a traumei, deoarece permit integrarea experienţei traumatice împreună cu alte experienţe pozitive în viaţa clientului, precum şi crearea unui sentiment de siguranţă în contextul actual (sesiune de grup sau individuală).
• Pendularea naturală a organismului: Deoarece în timpul titrării apar stări opuse de ameninţare şi copleşire – pe de o parte şi resurse şi siguranţă – pe de altă parte, începe o mişcare naturală de tip „înainte şi înapoi” între aceste stări, ceea ce noi numim pendulare. Terapeutul priveşte cu atenţie mişcările, care pot fi minime şi care indică următoarea schimbare de direcţie şi sprijină pendularea naturală.
O sesiune de lucru cu traumele începe de regulă prin stabilirea unei stări pozitive, pline de resurse, înainte de abordarea atentă a experienţei traumatice, pornind de cât mai departe posibil. După ce clientul începe să se conecteze cu evenimentele sau sentimentele dificile, terapeutul se asigură că abordează doar atâta din acest material cât poate fi gestionat şi sprijină pendularea care apare în mod natural, imediat ce corpul o iniţiază. Acest lucru îi permite clientului să se elibereze de energiile care l-au paralizat şi este însoţit adesea de semne fizice, cum ar fi frisoane uşoare sau bufeuri de căldură sau de frig, care îi arată terapeutului că trauma este eliberată.
Clientul are apoi nevoie de timp pentru a reveni în prezent şi pentru a stabili o conexiune pozitivă aici şi acum, înainte de a se apropia din nou de starea traumatică. Când apare această mişcare naturală, terapeutul sprijină clientul pe măsură ce acesta reintră în starea de traumă – de această dată la un nivel mai profund decât înainte. Sunt necesare câteva pendulări pentru accesarea completă a unei experienţe, numărul depinzând de intensitatea experienţei iniţiale şi de cât de profund este aceasta înglobată în psihic. De exemplu, făceam jogging după asfinţit şi m-am ciocnit cu o persoană care mergea pe o bicicletă fără faruri. Deşi accidentul a avut doar consecinţe fizice minore, au fost necesare două şedinţe a câte o oră şi şapte pendulări înainte de a-mi putea aminti cursul efectiv al evenimentelor, moment cu moment, fără niciun semn că m-aş fi simţit copleşit.
• Rezolvarea traumelor are loc în principal la nivel fizic: Deoarece şocul traumatic creează energii care paralizează şi care se instalează sub forma unei rigidităţi în corp, aducerea acestor energii către mişcare şi către restabilirea unui flux natural necesită observarea atentă a semnalelor corporale ale clientului de către terapeutul specializat în traume. Toată eliberarea este fizică, prin mişcări mici, inconştiente ale corpului, care îi arată facilitatorului modul în care corpul se mişcă în sensul eliberării. Cel mai adesea, observăm comportamente de tip luptă sau fugă. Prima reacţie instinctivă la o ameninţare puternică o reprezintă în mod normal fuga: când încercăm să punem distanţă – atât la nivel exterior, cât şi interior – adesea facem mici mişcări cu picioarele. După ce am lăsat o distanţă suficientă şi ne simţim destul de siguri, următorul nivel de reacţie poate apărea sub forma unei agresivităţi necontrolate. Exact ca pasărea care dă cu ciocul în orice sau oricine reuşeşte, avem tendinţa de a ne elibera agresivitatea în mediul înconjurător. Doar după aceea putem trece la un nivel şi mai profund al experienţei, unde probabil că vom descoperi durere şi tristeţe. Acest ciclu se poate repeta de câteva ori înainte ca trauma să fie eliberată şi rezolvată.
Am învăţat să preţuiesc răspunsul de tip fugă ca pe un pas necesar pentru descoperirea energiilor care paralizează: dacă stăm prea aproape de cauza traumei, rămânem paralizaţi. Aceasta nu este o chestiune de voinţă – trebuie să lăsăm distanţa necesară pentru a putea experimenta eliberarea pe care o aduce cu sine senzaţia de siguranţă. Este important să reţinem că putem trece prin acest proces fără a fi necesar să ne amintim evenimentele traumatice: unii clienţi îşi amintesc experienţele, alţii nu. Este suficient să urmăm mişcările corpului, deoarece el găseşte modalitatea de a se elibera şi de a reveni la starea naturală de echilibru.
• Conştientizare: Observarea şi înţelegerea mişcărilor corpului necesită conştientizare. Multe dintre mişcările corpului nostru au devenit inconştiente şi trebuie să ne concentrăm şi să ne relaxăm ca să le putem percepe. Ar putea fi necesar să repetăm o mişcare de câteva ori, simţind-o conştient, înainte de a putea înţelege ce exprimă mişcarea respectivă. De exemplu, când vorbeşte despre ceva, un client face uşoare mişcări defensive cu mâna, fără a-şi da seama. Terapeutul specializat în traume se concentrează asupra mişcării, îl roagă pe client s-o facă mai lent, s-o repete şi caută să înţeleagă ce exprimă sau înseamnă aceasta. Acest proces poate elibera energii care pot să paralizeze şi le poate face să fie din nou disponibile.
• Reţinere: Atunci când luăm contact cu emoţiile noastre, facem mereu aceeaşi călătorie. Cuvântul cheie este reţinere. Când emoţiile ne copleşesc – indiferent dacă este vorba de durere, furie sau fericire – nu le putem conţine şi căutăm modalităţi de a le face faţă. Regresia, catarsisul şi defularea reprezintă indicii clare de emoţii care nu pot fi conţinute. La fel ca în cazul mişcărilor inconştiente ale corpului, emoţiile trebuie reintroduse şi conţinute puţin câte puţin, aducându-le din ce în ce mai mult în conştient. În mod similar practicilor de meditaţie, încercăm să ajungem la un nivel mai profund al conştiinţei. Dacă, de exemplu, clientul - rapid şi fără a fi conştient de aceasta – loveşte masa cu pumnul, terapeutul îl poate ruga să repete mişcarea foarte lent, de trei sau patru ori. Clientul începe să simtă agresivitatea pe care o conţine mişcarea şi simplul fapt că o simte aduce o eliberare. După repetarea de câteva ori a mişcării, agresivitatea dispare – mişcarea lentă a avut un efect relaxant, vindecător.

Ce aspecte ale lucrului cu traumele se aplică constelaţiilor familiale?
În loc să contrazică sau să pună în dificultate principiile abordării constelaţiilor, insight-urile câştigate în urma lucrului cu traumele arată că este necesar să procedăm cu mai multă atenţie în cadrul constelaţiilor, atunci când avem de-a face cu evenimente traumatice. Cred că ar fi foarte util să le prezentăm facilitatorilor de constelaţii familiale procesul de titrare – procedura treptată, astfel încât clienţii să fie confruntaţi doar cu atât cât pot gestiona în siguranţă. Cei mai mulţi facilitatori evită instinctiv copleşirea clienţilor şi nimeni nu-şi doreşte să se întâmple acest lucru. Totuşi, cred că se întâmplă frecvent şi se poate evita dacă facilitatorii se întreabă „Cât de mult poate integra acest client acum?"
Există etape pe care facilitatorul le poate parcurge pentru a evita copleşirea clientului. Dacă experienţa iniţială a fost dură, încetiniţi procesul. Am abandonat ideea că o experienţă traumatică poate fi soluţionată într-o singură constelaţie, utilizând în schimb mai multe constelaţii de-a lungul perioadei de care are nevoie clientul, pentru a putea rezolva problema în siguranţă. Acest lucru îi permite clientului să descopere progresiv niveluri mai profunde ale conexiunilor, pe măsură ce se confruntă atât cu iubirea, cât şi cu întunericul inerente în orice sistem familial.
De sunt mai atent la cât de mult pot suporta clienţii mei, munca mea s-a schimbat. Înainte să lucrez cu traumele, eram tentat să confrunt un client care nu dorea să se confrunte cu o persoană sau cu o problemă şi să-l încurajez s-o privească în faţă. Îmi amintesc de una dintre afirmaţiile lui Bert Hellinger: „Fuga nu înseamnă evadare.” Acum îmi dau seama că, chiar dacă fuga nu înseamnă evadare, ar putea fi primul pas către o soluţie. Astăzi mă concentrez mai mult asupra a cât poate integra un client.
Permiteţi-mi să vă ofer un exemplu: o femeie a povestit că un prieten de familie a abuzat-o sexual timp de circa trei ani, în copilărie. În cadrul constelaţiei, reprezentanta fetiţei s-a simţit extrem de abandonată de toată lumea şi mai ales de mama ei. Confruntându-se cu agresorul, a simţit durere şi şoc, dar în cele din urmă a putut lăsa toată vinovăţia în seama lui, l-a abandonat şi s-a întors către familia ei. În acest moment, am adus clienta în locul ei în constelaţie. Ea a izbucnit în plâns şi nu a putut privi pe nimeni. Am scos-o imediat din constelaţie, dar a continuat să plângă necontrolat. M-am dus lângă ea şi ne-am îndepărtat de constelaţie, ea continuând să plângă chiar şi după ce am ieşit din încăpere. Am aşteptat la uşa de alături până când s-a calmat şi am întrebat-o dacă ar trebui să termin constelaţia sau dacă doreşte să se întâlnească cu cineva din această constelaţie. A replicat că ar dori să îşi privească cele două surori. Aşa că am revenit la constelaţie şi am scos reprezentanţii tatălui, mamei şi agresorului din rolurile lor. Clienta a revenit pentru a realiza o conexiune rapidă, încărcată de iubire, cu surorile ei şi am încheiat acest moment.
După părerea mea, nevoile clientului surclasează toate regulile şi ideile privind modul de desfăşurare a unei constelaţii. Îmi orientez munca după aceste nevoi şi sunt dispus să întrerup, să iau distanţă sau să fac o pauză pentru a evita să copleşesc pe cineva. Rămân în contact cu clientul şi îl las să decidă cât de mult poate gestiona. Astfel, mă asigur că constelaţiile îi servesc pe clienţi. Pot chiar să încurajez un client abuzat sau pe reprezentantul său să stea la distanţă de agresor înainte de a-l privi şi să ridice mâna în momentul în care începe să se simtă copleşit. Când îl văd ridicând mâna, opresc imediat constelaţia.
Când are de-a face cu evenimente traumatice, facilitatorul trebuie să fie atent la client chiar şi în timp ce lucrează cu constelaţia. Deoarece scopul meu nu este să menţin constelaţia cu orice preţ şi nici măcar să obţin o soluţie pozitivă, am libertatea de a o întrerupe ori de câte ori clientul pare să fie absent sau afectat negativ. Gândiţi-vă la acest exemplu: o femeie se confruntă cu consecinţele unei „erori medicale” şi, ca urmare a acesteia, şi-a pierdut un braţ. Constelaţia a mers bine, iar reprezentanţii s-au mişcat către o soluţie, când am observat că clienta privea undeva în afara constelaţiei. Am oprit constelaţia, am întrebat-o cum se simte şi mi-am dat seama că era copleşită şi se simţea paralizată. Împreună ne-am deplasat departe de constelaţie, pentru a pune o distanţă. De aici am dizolvat constelaţia şi am lucrat cu ea, asupra stării ei actuale.
Următorul exemplu ilustrează cum poate ajuta distanţa. Într-un grup de instruire pentru avansaţi am decis să demonstrez utilizarea figurilor din lemn pentru lucrul individual cu clienţii. Bărbatul care s-a oferit voluntar a povestit o problemă dificilă: când avea şase luni, părinţii lui l-au lăsat să stea cu mătuşa lui, pentru că ei trebuiau să plece în Germania pentru a câştiga bani. Nu s-au întors decât când băiatul avea trei ani. Am bănuit că aceasta era o problemă de „mişcare întreruptă” (un termen utilizat atât în lucrul cu traumele, cât şi de către Bert Hellinger pentru a descrie trauma pe care o trăieşte un copil mic separat de părinţi sau respins de aceştia; a se vedea articolul scris de Barbara Morgan în 2003) şi cu toate că mă îndoiam că era adecvat să folosesc explorarea cu figurile din lemn, am hotărât să continui. Am ales figuri pentru tată, mamă şi copil şi am lucrat cu constelaţia timp de aproximativ o jumătate de oră, până când clientul şi-a imaginat că mama lui îi zâmbea. În acest moment, am decis să întrerup. Mai târziu, în cadrul unui cerc de feedback, clientul a afirmat că se simţea uşurat. Fusese foarte agitat în legătură cu abordarea acestei probleme, deoarece nu era sigur dacă poate suporta să retrăiască situaţia prin reprezentanţi. Utilizarea figurilor din lemn a făcut lucrurile mai uşoare, deoarece a lăsat o distanţă mai mare. Am făcut un mic prim pas către rezolvarea acestei mişcări întrerupte. Exemple ca acestea m-au învăţat să fiu mai modest în anumite situaţii. În loc să sper că dintr-o singură constelaţie vor rezulta eliberări majore, acum încerc să avansez în ritmul clientului.
Înţelegerea modului în care starea de traumă dispare m-a pus în faţa unor noi perspective ale activităţii mele. Iată un alt exemplu: o clientă lucra asupra senzaţiei de înstrăinare faţă de familia ei. Ea bănuia că a fost abuzată de tatăl ei, dar nu-şi amintea nimic dinainte de vârsta de 14 ani. În cadrul constelaţiei, reprezentanta copilului se temea de tată şi dorea să se îndepărteze de familie. Pentru că nu dispuneam de fapte, am evitat să fac orice fel de precizări şi doar am urmat energiile prezente în constelaţie. Când clienta a luat locul reprezentantei sale în constelaţie, nu a putut suporta să stea aproape de familie şi s-a simţit uşurată când s-a retras şi în cele din urmă s-a îndepărtat de aceasta. A afirmat că a simţit eliberare şi uşurare şi am oprit constelaţia. Pe măsură ce seminarul a continuat, am observat că această femeie care în mod obişnuit era tăcută, rezervată a devenit din ce în ce mai nemulţumită de constelaţia ei. Se comporta din ce în ce mai agresiv cu mine şi mi-a cerut „ceva mai mult” în ultima zi. Când i-am sugerat o a doua constelaţie, a refuzat şi a rămas furioasă la ultimul nostru cerc de feedback.
Aceasta poate fi considerată un eşec al meu ca facilitator, dar din perspectiva unui terapeut specializat în traume, văd lucrurile în mod diferit. Retragerea de lângă familia ei, punerea unei distanţe şi separarea au fost necesare ca un fel de fugă, permiţându-i să pună o distanţă suficientă pentru a se putea reorienta, recupera şi pentru a căpăta putere. Pe măsură ce energiile au apărut, reacţia de fugă este urmată de furie şi, cu cât durerea este mai mare, cu atât furia este mai puternică. La fel cum pasărea dădea cu ciocul în orice era aproape de ea când şi-a revenit din şoc, furia clientei a fost îndreptată către persoanele prezente. În calitate de facilitator şi posibil şi ca „figură paternă”, eu am devenit ţinta. Această furie avea prea puţin de-a face cu mine personal, dar a reprezentat o parte necesară a soluţiei clientei. Deşi nu ştiu cu a integrat clienta mea experienţa după seminar, cu siguranţă a făcut un pas către accesarea puterii sale proprii. Cel mai bun lucru pe care l-am putut face pentru a sprijini acest proces a fost să-i suport furia fără a reacţiona şi fără a reacţiona tot cu furie.
Faptul că devii conştient de pasul mare către vindecare care are loc prin pendularea între resursă şi suferinţă creează o perspectivă nouă asupra efectului global al lucrului cu constelaţiile familiale. Imaginea ordinii juste cu care se încheie adesea prima constelaţie poate servi ca resursă de putere şi vindecare, de care clientul are nevoie pentru integrare, înainte de a aborda niveluri mai profunde ale situaţiilor complicate, care poate nu au fost vizibile înainte. Când mi-am reprezentat prima dată familia, am avut o imagine simplă, vindecătoare cu care mă simţeam extrem de bine. După câţiva ani, în altă constelaţie, au apărut energii foarte diferite: m-am confruntat cu sentimente puternice de izolare, tulburare psihică şi teroare. Pendulul a ajuns în cealaltă parte şi nu aveam nicio idee cu privire la câte mişcări vor mai trebui să fie.
Înţelegerea acestui proces îl eliberează pe facilitator de presiunea de a găsi soluţii pozitive şi de a duce constelaţiile la bun sfârşit. Dacă există o pendulare organică continuă între o stare plină de resurse şi suferinţă, care aduce astfel vindecare, facilitatorul se poate relaxa şi poate doar să însoţească clientul, sprijinind dezvoltarea acestui proces. Ar fi fascinant să se exploreze dacă acelaşi proces de pendulare se poate observa şi la mişcările lucrului cu sufletul, descrise de Hellinger.

Când trauma şi situaţiile familiale complicate apar împreună
Desigur, se poate întâmpla adesea ca traumele şi problemele familiale să se suprapună. Iată un exemplu care ilustrează cum poate o experienţă traumatică să afecteze direct un alt membru al familiei: un tânăr înalt, trecut cu puţin de 20 de ani, dorea să facă o constelaţie legată de lunga perioadă în care a fost dependent de droguri. Era prietenos şi manierat, dar oamenii care îl vedeau pe stradă aveau tendinţa de a-l evita, datorită capului său ras şi tatuajelor care îi acopereau braţele şi umerii. Constelaţia a relevat că mama lui nu şi-a putut îngriji bine copilul pentru că se temea de el. Într-o constelaţia, aceasta înseamnă de obicei că putea să confunde copilul cu altcineva. Am pus întrebări despre aspecte din istoricul familial care ne-ar fi putut ajuta să înţelegem acest aspect, dar el nu ştia nimic. Deoarece părea evident că nu de copil se temea de fapt mama, am pus un bărbat lângă reprezentantul băiatului şi l-am numit „cel de care se temea cu adevărat”. Atenţia mamei s-a îndreptat imediat către el şi era vizibil înspăimântată de el. Copilul a simţit o mare uşurare şi mama a putut în cele din urmă să-l vadă doar ca pe copilul ei. O atracţie ciudată între mamă şi acest bărbat m-a determinat să bănuiesc că putea fi vorba despre primul ei prieten, care poate că a fost violent sau chiar a violat-o.
Mama clientului fusese la câteva workshop-uri ale mele şi când am întâlnit-o din nou am întrebat-o cine crede că ar putea fi acest „cel de care se temea cu adevărat”. Gândindu-se, mi-a spus că a auzit că unul dintre bunicii ei ar fi fost violent şi am lăsat lucrurile aşa. În ziua următoare a revenit şi mi-a amintit de o constelaţie pe care o făcusem cu câţiva ani înainte. Când ea avea 12 ani, doi bărbaţi au răpit-o, au legat-o, au torturat-o şi au abuzat-o sexual până când, după aproape 12 ore, a reuşit să fugă. În constelaţia ei, bărbatul mai vârstnic s-a arătat a fi în mod deosebit brutal şi violent, spunând lucruri de genul „Îmi place când eşti înspăimântată”. Persoana care o reprezenta pe ea în copilărie oscila între teroare şi iubire neţărmurită pentru acest bărbat. (Cercetările în domeniul traumelor au confirmat că astfel de conexiuni între agresor şi victimă sunt obişnuite şi că, de asemenea, apar şi în lucrul cu constelaţiile). Gândindu-se la fiul ei, mama a conchis că, atunci când îşi privea fiul, îl vedea pe acest agresor, iar fiul, la rândul lui, preluase o parte din rolul agresorului. Din nou, în lucrul cu constelaţiile, observăm adesea că în familiile victimelor criminalii sunt reprezentaţi; în acest caz, copilul preluase energia criminală a agresorului.
Continuând să discut cu mama, am învăţat cum abordări terapeutice diferite au lucrat bine în cazul ei: când a început prima dată să lucreze la această experienţă de răpire, a considerat că hipnoterapia a fost cea mai utilă; următorul pas major l-a constituit întâlnirea cu agresorul în cadrul constelaţiei ei. Totuşi, simte că efectele traumei încă există în corpul ei şi a decis să înceapă lucrul cu traumele.

Prin ce diferă lucrul cu traumele de constelaţii şi ce au în comun?
Lucrul cu traumele şi constelaţiile se adresează unor straturi diferite ale fiinţei noastre. Constelaţiile ne conectează cu rădăcinile pe care le avem în calitate de fiinţe sociale, demonstrându-ne cum suntem legaţi de sistemul nostru familial, în timp ce lucrul cu traumele se concentrează direct asupra corpului şi reacţiilor acestuia. Constelaţiile ne arată clar că aparţinem sistemului nostru familial şi că rămânem o parte a acestuia. Când, în cadrul unei constelaţii, întâlnim un agresor din afara sistemului nostru familial, descoperim o fiinţă umană care duce povara vinovăţiei. Chiar dacă ne îndepărtăm de această persoană, o putem face cu respect faţă de destinul altuia, ceea ce aduce cu sine vindecarea relaţiei noastre atât cu ceilalţi, cât şi cu o parte din noi înşine.
La polul opus, lucrul cu trauma se adresează nivelului fizic al naturii noastre şi vindecă la acest nivel. După ce energiile care ne paralizează sunt rezolvate, putem reveni la interacţiunile netulburate cu mediul nostru şi cu semenii noştri. Deoarece multe dintre impulsurile noastre sunt instinctive, fiind moştenite de la regnul animal, înţelegerea modului în care energiile eliberate de aceste impulsuri se mişcă în corpul nostru reprezintă un mare beneficiu pentru facilitatorii de constelaţii. Totuşi, graniţa dintre cele două abordări nu este întotdeauna atât de clară. Pentru a-l cita pe Peter Levine (1997): „Dacă privim trauma, privim pierderea unei conexiuni, conexiunea cu noi înşine, cu familiile noastre şi cu ceea ce ne înconjoară.” De aceea, în lucrul cu traumele, conexiunea dintre client şi terapeut, ca altă fiinţă umană, devine o temă centrală. Această conexiune – stabilită din nou şi reafirmată continuu – creează un pol care se opune forţei traumei. Scriind despre capacitatea noastră de a crea relaţii mai târziu în viaţă, terapeuta specializată în traume Babette Rothschild (2000) spune: „Un copil traumatizat nu este neapărat condamnat la o viaţă disfuncţională. Mulţi oameni care nu au avut ocazia de a crea relaţii sigure în copilărie au putut corecta acest lucru mai târziu în viaţă şi au putut realiza conexiuni pozitive.” Ea include conexiuni cu prietenii, profesorii, vecinii şi partenerii, precum şi cu psihoterapeuţii.
Aceleaşi probleme de legătură, conexiune şi relaţie reprezintă aspectele esenţiale ale lucrului cu constelaţiile familiale. În constelaţii, descoperim adesea un flux profund de iubire care ne conectează, în familiile aparent disfuncţionale; experimentarea faptului că această conexiune a existat întotdeauna creează un nou sentiment de apartenenţă, care poate fi resimţit ca o vindecare. Prin urmare, cele două abordări, constelaţiile şi lucrul cu traumele, sunt ca două cercuri care se intersectează în unele locuri şi sunt separate în altele. Poate că jumătate din problemele aduse de clienţii noştri pot fi abordate prin oricare dintre abordări. În cealaltă jumătate, o abordare este mai adecvată decât cealaltă.
Intenţionez să organizez un workshop pentru câţiva clienţi traumatizaţi care să combine ambele abordări. Dimineaţa vom lucra într-un grup cu constelaţii, iar după-amiezele vor fi rezervate pentru sesiuni individuale de Somatic Experiencing (Experimentare somatică). Abia aştept să văd cum lucrează împreună cele două abordări şi ce rezultate putem obţine. Problema vindecării şi dezvoltării nu este o chestiune de lucru cu traumele sau de constelaţii, ci ţine de modul în care le putem combina pe acestea două în călătoria noastră către mai multă vitalitate, iubire şi forţă vitală.
În acest proces, îmi este clar să pot duce oamenii doar atât de departe cât am fost eu însumi. Cu alte cuvinte, constelaţiile pe care le conduc vor releva atât aspecte pozitive, cât şi negative ale vieţii numai în măsura în care eu însumi le pot accepta şi conţine. Pentru a fi facilitatori mai buni, este necesar să ne extindem abilităţile astfel încât să cunoaştem şi să acceptăm suferinţele din propria noastră experienţă. Consider că lucrul cu traumele este un instrument bun pentru o astfel de extindere.

Mulţumiri: Îi mulţumesc terapeutului specializat în polaritate şi traume Urs Honauer pentru valoroasele lui insight-uri; lui Samvedam Randles pentru traducerea în limba engleză şi Sheilei Saunders pentru privirea de ansamblu asupra lucrării.