articol tradus si postat cu acordul lui Daan Van Kampenhaut ( website http://www.daanvankampenhout.com/index.htm ).
Multumim psih.Laura Butiuc pentru traducere .
Minunata carte " Imaginile Sufletului " a lui Daan Van Kampenhout a aparut de curand in romaneste la Editura Elena Francisc Publishing ( http://www.efpublishing.ro/ )
INTERVIU CU DAAN VAN KAMPENHOUT
Partea I ( continuarea, in curand )
În culise
Recent în 2007, Sylvia Postma (the Netherlands ) m-a întrebat dacă îmi poate lua un interviu. Terminase un program de pregătire la Institutul Phoenix şi pentru prezentarea sa finală avea nevoie să intevieveze două persoane ce au inspirat-o. A dorit ca eu să fiu unul dintre aceia doi. Am acceptat şi ne-am întâlnit în Ianuarie 2007. Am întrebat-o pe Sylvia dacă aş putea avea transcriptul interviului. Părea o bună oportunitate de a explica câte ceva legat de modul în care îmi conduc grupurile şi cum fac legăturile între participanţi. Sylvia mi-a trimis textul brut, neprelucrat – am şters unele părţi, am adăugat câteva lucruri, am lăsat unele lucruri aşa cum erau şi am rescris altele … Bucuraţi-vă de rezultat!
Sylvia: Adesea aveţi optzeci sau o sută de participanţi în grupurile dumneavoastră. Cum gestionaţi activitatea în astfel de grupuri mari?
Daan: Nu am început cu grupuri atât de mari şi cu acest gen de desfăşurare intensă a activităţii pe care o vezi acum! Când am început să îndrum primele mele constelaţii, aveam deja cincisprezece ani de experienţă ca profesor şi conducător de grup. În anii 80 – 90 am început cu mici grupuri şamanice, câţiva ani mai târziu acestora le-au urmat anii de pregătire în care grupurile erau deja mai mari. Când am început să dezvolt Ritualul Sistemic, grupurile au început să crească încet, iar acest lucru a continuat până azi. Este un pic asemănător fitness-ului: devii mai puternic şi înveţi în mod gradual să ridici greutăţi mai mari. Faptul că am început ca profesor, a avut o mulţime de avantaje, mai ales în ceea ce priveşte partea didactică a activităţii. De exemplu, pentru mulţi oameni funcţionează aşa: înainte de a-şi putea deschide inimile ei trebuie să înţeleagă ce urmează să se întâmple în cadrul grupului. Gândirea lor logică trebuie să fie în acord cu procesul ce va urma. Este motivul pentru care mereu explic cu mare grijă specificul activităţii ce urmează să se desfăşoare, iar aceasta relaxează imediat grupul.
Sylvia: Cum realizaţi profunzimea în cadrul activităţii?
Daan: Pe măsură ce am învăţat să facilitez activitatea constelaţiilor, probabil am învăţat cele mai multe atitudini în multele roluri, ca reprezentant. În cadrul fiecărui rol mi-am putut observa propriile răspunsuri: m-au determinat să mă deschid sau să mă închid intervenţiile şi afirmaţiile oferite de liderul grupului? De asemenea, am fost atent la răspunsurile celorlalţi din cadrul grupului la ce le-a zis şi a făcut facilitatorul. Liderul unei constelaţii acţionează într-un teritoriu ce a fost format de toate persoanele prezente în cameră. Când totul este bine, el / ea funcţioneză ca un fel de termometru şi, de a semenea, este un purtător de cuvânt al acestui teritoriu. Răspunsurile lui / ei devin cunoscute teritoriului. Experienţa concretă pe care liderul de grup o are este personală, dar când el / ea înţelege că această experienţă personală a fost de fapt creată de acel teritoriu mai larg, experienţele senzoriale îl vor informa despre o mulţime de lucruri ce se petrec în jurul lui / ei. Facilitatorul poate ajuta cu adevărat teritoriu doar când este dispus să se abandoneze acestuia, să se contopească cu el.
Sylvia: Ce este acest “ceva încăpător”?
Daan: Cred că niciodată nu vom fi capabili să înţelegem din plin aceasta cu minţile noastre, dar putem trăi ca experienţă ceva din el. Este un paradox: dacă doresc să mă conectez în mod conştient la mediul din jurul meu nu-mi voi îndrepta atenţia către ceea ce se întâmplă în afara mea ci mă voi orienta către interiorul meu. Ce găsesc acolo? Spaţiul meu interior. Percepţia acestui spaţiu interior creşte lent din ce în ce mai precis şi mai clar cu ajutorul meditaţiei, rugăciunii şi a cântecului. Am descoperit că acest spaţiu interior nu se limitează la graniţele corpului meu fizic. Mergând din ce în ce mai în intrior, am intrat în contact cu zone în care graniţele dintre mine şi ceea ce este în jurul meu nu sunt atât de clare. La un moment dat aceste hotare chiar se dizolvă iar separarea dintre mine şi ceilalţi dispare. Îmi conduc grupurile din acest spaţiu interior, iar aceasta este o experienţă foarte concretă şi kinestezică. Vor fi multe momene scurte de tăcere când lucrez. Pot bate toba pentru câteva minute – ceea ce pentru mine este o cale de a-mi găsi liniştea şi mă ajută să mă întorc către interior. Menţionez numele celui cu care voi lucra, apoi permit un moment de tăcere, aşteptând un pic… De fiecare dată îmi direcţionez atenţia înapoi către spaţiul meu interior şi invit întregul grup în acest spaţiu, să fie o parte din el. Spaţiul meu interior acoperă parţial teritoriul grupului, şi primesc cu bucurie întregul grup pentru ca acesta să devină o parte a spaţiului meu interior. Corpul meu energetic se extinde cât grupul, chiar mai mult. Cel puţin acestea sunt cuvintele ce descriu cel mai bine ceea ce trăiesc ca experienţă. Mă sprijin pe realitatea fizică, dar spaţiul interior care este conţinut de acea realitate susţine întreaga sferă a grupului.
Sylvia: Aceasta nu vă afectează propria energie?
Daan: Dacă m-aş proteja în faţa participanţilor din grupurile mele, este improbabil că pot desfăşura o activitate plină de sens împreună cu ei. Deci aş avea nevoie ca energia mea să stabilească şi să menţină graniţe între ei şi mine tot timpul. Ar trebui să mă protejez de ceva ce ar fi nociv, ca şi cum persoanele din cameră ar fi contagioase. Ceea ce fac este, de fapt, exact opusul: Mă deschid către ei, îi primesc cu bucurie şi mă relaxez. Când fac asta, nu sunt în căutare de informaţii, nu încerc să captez ceva de la ei în mod fizic, nu interferez sau penetrez spaţiul lor. Nu am nevoie să ştiu nimic şi mă relaxez. Nu am nevoie să schimb pe nimeni. Doar creez spaţiu în interiorul meu pentru prezenţa lor.
Când faci asta, ca ficilitator, trebuie să-ţi fi făcut temele referitor la propria umbră materială. Desigur, este adevărat că o grămadă de lucruri s-au întâmplat în familiile participanţilor: excluderi, trădări, violuri, expulzări, crime. Dar, sunt aceste lucruri rele pentru mine? Trebuie să mă protejez de ele? De ce anume ar trebui să mă protejez? Bănui că sentimentele de frică ale facilitatorilor şi nevoia de a se proteja împotriva anumitor partcipanţi au fost create de cele mai multe ori de propria durere şi de zonele oarbe. Iar când încerci să eviţi propria frică sau umbră, te poţi doar închide în faţa persoanelor care activează aceste răspunsuri în tine. Într-un fel sau altul trebuie să găseşti o cale să-ţi faci temele! Şi trebuie să continui să faci asta, indiferent cât de multă experienţă ai sau ce vechime ai în munca de facilitator. Trebuie să găseşti o cale de a-ţi primi cu bucurie clienţii cu toată istoria ce vine din întregul lor sistem familial. Altfel, munca ta va fi mereu limitată. Participanţii vor şti şi vor simţi imediat dacă sunt bine primiţi cu adevărat de către liderul grupului sau nu . Când un grup trăieşte experienţa unei acceptări adevărate, grupul se va relaxa. Tensiunea din sfera grupului va dispărea deoarece persoanele sunt deschise. Şi când un grup este relaxat cu adevărat şi deschis, nu mai contează cu adevărat foarte mult pentru liderul grupului cât de mare este grupul. Oricum am nevoie de spaţiu şi de linişte după ce termin activitatea. Întors acasă, după un grup de lucru, nu mă apuc să dau telefoane câteva zile. Îmi voi direcţiona atenţia din nou către spaţiul meu interior, dar de această dată, când sunt doar cu mine şi nu mai este nimeni în jurul meu, sinele meu personal va apărea în acel spaţiu. Voi citi o carte bună, voi privi un episod din Startrek pe DVD, voi merge la restaurant să iau micul dejun,citesc un ziar, voi transpira şi mă voi detoxifia în saună… În acest fel ma întorc la mine însămi.
Sylvia: Cum puteţi şti dacă lucraţi cu teritoriul extins, dacă încă sunteţi în contact cu clientul individual sau sistemul său familial?
Daan: Nu este intenţia mea reală să lucrez numai cu un anumit client. Opusul este adevărat! Aşa cum spune prientena şi colega mea Francesca Mason Boring: clientul este grupul. Grupul în sine este clientul. Am lucrat în multe ţări şi culturi, dar nu pretutindeni, oamenii se centrează aşa mult pe sfera personală precum o fac cei mai mulţi din lumea vestică. În multe locuri, în toate tipurile de grupuri, “noi” este mult mai important decât “eu”. Într-un asemenea mediu un client nu poate vorbi niciodată deschis despre problemele din familia sa. Nu poţi împărtăşi unui grup ce a mers rău în vieţile strămoşilor, deoarece îţi va fi ruşine pentru ei şi vei face grupul să se simtă incomfortabil. Într-o asemenea situaţie, ca facilitator trebuie să găseşti cu adevărat alte căi mult mai indirecte de a lucra cu istoriile de familie! Trebuie să înveţi să gândeşti şi să acţionezi pornind mai mult de la “noi”, decât de la “eu”.
Adesea rog participanţii să-mi scrie o scrisoare cu o săptămână înainte de începerea grupului, iar organizatorul grupului le transmite tipul informaţiilor de care am nevoie şi cum să răspundă. Ei ştiu că voi citi totul, şi că voi stărui asupra fiecărei scrisori. În acest mod, creez un spaţiu pentru toate acele persoane şi informaţii dureroase. Apoi, când lucrăm, adesea mă centrez pe structura arhaică a poveştii clientului şi exclud detaliile specifice. Multe istorii de familie sunt variaţii a unui număr de teme şi structuri de bază, iar când te centrezi pe acea structură esenţială, toţi vor recunoaşte semnificaţia situaţiei. Imaginează-ţi un client care ar dori să realizeze o constelaţie pentru că bunica sa a pierdut cinci copii. Aş putea cere detalii, şi apoi aş putea auzi că unul dintre copii a murit din cauza unei boli, doi dintre ei s-au născut prematur, un copil a dispărut pur şi simplu iar al cincilea copil a murit înfometat. Ce faci cu aceste fapte? Un copil a dispărut, deci poate că această persoană nici măcar nu a murit! Un copil a murit înfometat. A fost cineva vinovat de neglijenţă? Ce s-a întâmplat cu exactitate? Înainte de a afla, creezi o ierarhie ciudată în care un copil mort primeşte mai multă importanţă decât altul. Decesele aparţin diferitelor categorii, şi poţi fi tentat să gândeşti că una dintre ele este mult mai interesantă sau mai importantă. Dar este necesar să faci asta? Şi cum ştiu dacă interpretarea mea asupra situaţiei este chiar exactă, cum aş putea pretinde vreodată că ştiu ce s-a petrecut în sufletul femeii care a pierdut toţi acei copii? De obicei, mă conectez mai mult la stratul arhaic al poveştii. Şi când fac acest lucru, în acest caz, văd pur şi simplu o femeie care a pierdut prea mult şi care nu îşi poate menţine inima deschisă pentru cei câţiva copii care au trăit şi pentru soţul său. Dacă mă opresc la această imagine de bază, văd cum pot lucra. Pot ruga câteva persoane să reprezinte toţi copiii acestei femei, cei care au murit şi cei care au trăit şi voi adăuga un reprezentant pentru soţ. Îi voi plasa pe toţi într-un cerc larg. Voi plasa femeia care a pierdut copiii în centru. Între ea şi cercul copiilor, voi plasa un al doilea cerc format din cel puţin douăzeci de femei. Îi voi cere mamei copiilor să le spună acestor femei: “ Fiecare dintre voi este o mică parte a inimii mele. Eu însămi nu mi-am putut permite să simt ceva după moartea copiilor mei, mi-am închis inima. Dar fiecare dintre voie este o parte din inima mea, şi sunteţi capabile încă să simţiţi. Fiecare dintre voi sunteţi o parte a inimii mele care este întreagă “. Apoi, a putut lua mâinile fiecărei femei, una câte una, şi le-a cerut în mod individual: “ Vă rog, mergeţi unde aveţi nevoie să mergeţi. Aduceţi iubirea mea acolo unde doreşte ea să meargă.” Veţi vedea fiecare femeie găsindu-şi un loc în exteriorul cercului format din copii şi soţ. În final, soţul şi copiii cu toţii vor avea cel puţin o mică, dar întreagă parte din inima mamei lor sau a soţiei lângă ei, susţinându-i. Foarte probabil, una sau două dintre femei reprezentând părţi ale inimii mamei vor alege să stea lângă “proprietarul” lor, lângă femeia care a pierdut atâţea copii.
Un asemenea ritual, în simplitatea lui, se va adresa şi va atinge toate mâhnirile nerezolvate din sistem. Mulţi dintre reprezentanţi, în asemenea activităţi, trec prin procese emoţionale intense, dar după un timp lacrimile încep să curgă şi întregul sistem se simte echilibrat. Vor experimenta sentimentele de pace şi integrare. Şi fiecare membru al grupului va fi o parte din acest proces, chiar şi persoanele ce nu participă ca reprezentanţi. Toată lumea ştie cum este să-ţi închizi inima când durerea este pur şi simplu prea mare. Toată lumea ştie ce înseamnă să tânjeşti după cineva pe care l-ai pierdut. La nivel arhaic, vedem că este o poveste aproape mitică, şi noi toţi ne putem identifica cu ea. Nu caut mituri existente ca apoi să încerc să potrivesc poveştile de familie în ele, ci caut pur şi simplu structura de bază a poveştii, aspectele fundamentale ale ei. Sunetul tobei ne uneşte, rugăciunile şi melodiile ne deschid către unificare. Prin implicarea directă a persoanelor, ceva a fost atins în sistemul familial al fiecăruia. Aceasta este esenţa Ritualului Sistemic – se bazează pe “noi”, nu pe “eu”.Cu drag, Laura Butiuc
Multumim psih.Laura Butiuc pentru traducere .
Minunata carte " Imaginile Sufletului " a lui Daan Van Kampenhout a aparut de curand in romaneste la Editura Elena Francisc Publishing ( http://www.efpublishing.ro/ )
INTERVIU CU DAAN VAN KAMPENHOUT
Partea I ( continuarea, in curand )
În culise
Recent în 2007, Sylvia Postma (the Netherlands ) m-a întrebat dacă îmi poate lua un interviu. Terminase un program de pregătire la Institutul Phoenix şi pentru prezentarea sa finală avea nevoie să intevieveze două persoane ce au inspirat-o. A dorit ca eu să fiu unul dintre aceia doi. Am acceptat şi ne-am întâlnit în Ianuarie 2007. Am întrebat-o pe Sylvia dacă aş putea avea transcriptul interviului. Părea o bună oportunitate de a explica câte ceva legat de modul în care îmi conduc grupurile şi cum fac legăturile între participanţi. Sylvia mi-a trimis textul brut, neprelucrat – am şters unele părţi, am adăugat câteva lucruri, am lăsat unele lucruri aşa cum erau şi am rescris altele … Bucuraţi-vă de rezultat!
Sylvia: Adesea aveţi optzeci sau o sută de participanţi în grupurile dumneavoastră. Cum gestionaţi activitatea în astfel de grupuri mari?
Daan: Nu am început cu grupuri atât de mari şi cu acest gen de desfăşurare intensă a activităţii pe care o vezi acum! Când am început să îndrum primele mele constelaţii, aveam deja cincisprezece ani de experienţă ca profesor şi conducător de grup. În anii 80 – 90 am început cu mici grupuri şamanice, câţiva ani mai târziu acestora le-au urmat anii de pregătire în care grupurile erau deja mai mari. Când am început să dezvolt Ritualul Sistemic, grupurile au început să crească încet, iar acest lucru a continuat până azi. Este un pic asemănător fitness-ului: devii mai puternic şi înveţi în mod gradual să ridici greutăţi mai mari. Faptul că am început ca profesor, a avut o mulţime de avantaje, mai ales în ceea ce priveşte partea didactică a activităţii. De exemplu, pentru mulţi oameni funcţionează aşa: înainte de a-şi putea deschide inimile ei trebuie să înţeleagă ce urmează să se întâmple în cadrul grupului. Gândirea lor logică trebuie să fie în acord cu procesul ce va urma. Este motivul pentru care mereu explic cu mare grijă specificul activităţii ce urmează să se desfăşoare, iar aceasta relaxează imediat grupul.
Sylvia: Cum realizaţi profunzimea în cadrul activităţii?
Daan: Pe măsură ce am învăţat să facilitez activitatea constelaţiilor, probabil am învăţat cele mai multe atitudini în multele roluri, ca reprezentant. În cadrul fiecărui rol mi-am putut observa propriile răspunsuri: m-au determinat să mă deschid sau să mă închid intervenţiile şi afirmaţiile oferite de liderul grupului? De asemenea, am fost atent la răspunsurile celorlalţi din cadrul grupului la ce le-a zis şi a făcut facilitatorul. Liderul unei constelaţii acţionează într-un teritoriu ce a fost format de toate persoanele prezente în cameră. Când totul este bine, el / ea funcţioneză ca un fel de termometru şi, de a semenea, este un purtător de cuvânt al acestui teritoriu. Răspunsurile lui / ei devin cunoscute teritoriului. Experienţa concretă pe care liderul de grup o are este personală, dar când el / ea înţelege că această experienţă personală a fost de fapt creată de acel teritoriu mai larg, experienţele senzoriale îl vor informa despre o mulţime de lucruri ce se petrec în jurul lui / ei. Facilitatorul poate ajuta cu adevărat teritoriu doar când este dispus să se abandoneze acestuia, să se contopească cu el.
Sylvia: Ce este acest “ceva încăpător”?
Daan: Cred că niciodată nu vom fi capabili să înţelegem din plin aceasta cu minţile noastre, dar putem trăi ca experienţă ceva din el. Este un paradox: dacă doresc să mă conectez în mod conştient la mediul din jurul meu nu-mi voi îndrepta atenţia către ceea ce se întâmplă în afara mea ci mă voi orienta către interiorul meu. Ce găsesc acolo? Spaţiul meu interior. Percepţia acestui spaţiu interior creşte lent din ce în ce mai precis şi mai clar cu ajutorul meditaţiei, rugăciunii şi a cântecului. Am descoperit că acest spaţiu interior nu se limitează la graniţele corpului meu fizic. Mergând din ce în ce mai în intrior, am intrat în contact cu zone în care graniţele dintre mine şi ceea ce este în jurul meu nu sunt atât de clare. La un moment dat aceste hotare chiar se dizolvă iar separarea dintre mine şi ceilalţi dispare. Îmi conduc grupurile din acest spaţiu interior, iar aceasta este o experienţă foarte concretă şi kinestezică. Vor fi multe momene scurte de tăcere când lucrez. Pot bate toba pentru câteva minute – ceea ce pentru mine este o cale de a-mi găsi liniştea şi mă ajută să mă întorc către interior. Menţionez numele celui cu care voi lucra, apoi permit un moment de tăcere, aşteptând un pic… De fiecare dată îmi direcţionez atenţia înapoi către spaţiul meu interior şi invit întregul grup în acest spaţiu, să fie o parte din el. Spaţiul meu interior acoperă parţial teritoriul grupului, şi primesc cu bucurie întregul grup pentru ca acesta să devină o parte a spaţiului meu interior. Corpul meu energetic se extinde cât grupul, chiar mai mult. Cel puţin acestea sunt cuvintele ce descriu cel mai bine ceea ce trăiesc ca experienţă. Mă sprijin pe realitatea fizică, dar spaţiul interior care este conţinut de acea realitate susţine întreaga sferă a grupului.
Sylvia: Aceasta nu vă afectează propria energie?
Daan: Dacă m-aş proteja în faţa participanţilor din grupurile mele, este improbabil că pot desfăşura o activitate plină de sens împreună cu ei. Deci aş avea nevoie ca energia mea să stabilească şi să menţină graniţe între ei şi mine tot timpul. Ar trebui să mă protejez de ceva ce ar fi nociv, ca şi cum persoanele din cameră ar fi contagioase. Ceea ce fac este, de fapt, exact opusul: Mă deschid către ei, îi primesc cu bucurie şi mă relaxez. Când fac asta, nu sunt în căutare de informaţii, nu încerc să captez ceva de la ei în mod fizic, nu interferez sau penetrez spaţiul lor. Nu am nevoie să ştiu nimic şi mă relaxez. Nu am nevoie să schimb pe nimeni. Doar creez spaţiu în interiorul meu pentru prezenţa lor.
Când faci asta, ca ficilitator, trebuie să-ţi fi făcut temele referitor la propria umbră materială. Desigur, este adevărat că o grămadă de lucruri s-au întâmplat în familiile participanţilor: excluderi, trădări, violuri, expulzări, crime. Dar, sunt aceste lucruri rele pentru mine? Trebuie să mă protejez de ele? De ce anume ar trebui să mă protejez? Bănui că sentimentele de frică ale facilitatorilor şi nevoia de a se proteja împotriva anumitor partcipanţi au fost create de cele mai multe ori de propria durere şi de zonele oarbe. Iar când încerci să eviţi propria frică sau umbră, te poţi doar închide în faţa persoanelor care activează aceste răspunsuri în tine. Într-un fel sau altul trebuie să găseşti o cale să-ţi faci temele! Şi trebuie să continui să faci asta, indiferent cât de multă experienţă ai sau ce vechime ai în munca de facilitator. Trebuie să găseşti o cale de a-ţi primi cu bucurie clienţii cu toată istoria ce vine din întregul lor sistem familial. Altfel, munca ta va fi mereu limitată. Participanţii vor şti şi vor simţi imediat dacă sunt bine primiţi cu adevărat de către liderul grupului sau nu . Când un grup trăieşte experienţa unei acceptări adevărate, grupul se va relaxa. Tensiunea din sfera grupului va dispărea deoarece persoanele sunt deschise. Şi când un grup este relaxat cu adevărat şi deschis, nu mai contează cu adevărat foarte mult pentru liderul grupului cât de mare este grupul. Oricum am nevoie de spaţiu şi de linişte după ce termin activitatea. Întors acasă, după un grup de lucru, nu mă apuc să dau telefoane câteva zile. Îmi voi direcţiona atenţia din nou către spaţiul meu interior, dar de această dată, când sunt doar cu mine şi nu mai este nimeni în jurul meu, sinele meu personal va apărea în acel spaţiu. Voi citi o carte bună, voi privi un episod din Startrek pe DVD, voi merge la restaurant să iau micul dejun,citesc un ziar, voi transpira şi mă voi detoxifia în saună… În acest fel ma întorc la mine însămi.
Sylvia: Cum puteţi şti dacă lucraţi cu teritoriul extins, dacă încă sunteţi în contact cu clientul individual sau sistemul său familial?
Daan: Nu este intenţia mea reală să lucrez numai cu un anumit client. Opusul este adevărat! Aşa cum spune prientena şi colega mea Francesca Mason Boring: clientul este grupul. Grupul în sine este clientul. Am lucrat în multe ţări şi culturi, dar nu pretutindeni, oamenii se centrează aşa mult pe sfera personală precum o fac cei mai mulţi din lumea vestică. În multe locuri, în toate tipurile de grupuri, “noi” este mult mai important decât “eu”. Într-un asemenea mediu un client nu poate vorbi niciodată deschis despre problemele din familia sa. Nu poţi împărtăşi unui grup ce a mers rău în vieţile strămoşilor, deoarece îţi va fi ruşine pentru ei şi vei face grupul să se simtă incomfortabil. Într-o asemenea situaţie, ca facilitator trebuie să găseşti cu adevărat alte căi mult mai indirecte de a lucra cu istoriile de familie! Trebuie să înveţi să gândeşti şi să acţionezi pornind mai mult de la “noi”, decât de la “eu”.
Adesea rog participanţii să-mi scrie o scrisoare cu o săptămână înainte de începerea grupului, iar organizatorul grupului le transmite tipul informaţiilor de care am nevoie şi cum să răspundă. Ei ştiu că voi citi totul, şi că voi stărui asupra fiecărei scrisori. În acest mod, creez un spaţiu pentru toate acele persoane şi informaţii dureroase. Apoi, când lucrăm, adesea mă centrez pe structura arhaică a poveştii clientului şi exclud detaliile specifice. Multe istorii de familie sunt variaţii a unui număr de teme şi structuri de bază, iar când te centrezi pe acea structură esenţială, toţi vor recunoaşte semnificaţia situaţiei. Imaginează-ţi un client care ar dori să realizeze o constelaţie pentru că bunica sa a pierdut cinci copii. Aş putea cere detalii, şi apoi aş putea auzi că unul dintre copii a murit din cauza unei boli, doi dintre ei s-au născut prematur, un copil a dispărut pur şi simplu iar al cincilea copil a murit înfometat. Ce faci cu aceste fapte? Un copil a dispărut, deci poate că această persoană nici măcar nu a murit! Un copil a murit înfometat. A fost cineva vinovat de neglijenţă? Ce s-a întâmplat cu exactitate? Înainte de a afla, creezi o ierarhie ciudată în care un copil mort primeşte mai multă importanţă decât altul. Decesele aparţin diferitelor categorii, şi poţi fi tentat să gândeşti că una dintre ele este mult mai interesantă sau mai importantă. Dar este necesar să faci asta? Şi cum ştiu dacă interpretarea mea asupra situaţiei este chiar exactă, cum aş putea pretinde vreodată că ştiu ce s-a petrecut în sufletul femeii care a pierdut toţi acei copii? De obicei, mă conectez mai mult la stratul arhaic al poveştii. Şi când fac acest lucru, în acest caz, văd pur şi simplu o femeie care a pierdut prea mult şi care nu îşi poate menţine inima deschisă pentru cei câţiva copii care au trăit şi pentru soţul său. Dacă mă opresc la această imagine de bază, văd cum pot lucra. Pot ruga câteva persoane să reprezinte toţi copiii acestei femei, cei care au murit şi cei care au trăit şi voi adăuga un reprezentant pentru soţ. Îi voi plasa pe toţi într-un cerc larg. Voi plasa femeia care a pierdut copiii în centru. Între ea şi cercul copiilor, voi plasa un al doilea cerc format din cel puţin douăzeci de femei. Îi voi cere mamei copiilor să le spună acestor femei: “ Fiecare dintre voi este o mică parte a inimii mele. Eu însămi nu mi-am putut permite să simt ceva după moartea copiilor mei, mi-am închis inima. Dar fiecare dintre voie este o parte din inima mea, şi sunteţi capabile încă să simţiţi. Fiecare dintre voi sunteţi o parte a inimii mele care este întreagă “. Apoi, a putut lua mâinile fiecărei femei, una câte una, şi le-a cerut în mod individual: “ Vă rog, mergeţi unde aveţi nevoie să mergeţi. Aduceţi iubirea mea acolo unde doreşte ea să meargă.” Veţi vedea fiecare femeie găsindu-şi un loc în exteriorul cercului format din copii şi soţ. În final, soţul şi copiii cu toţii vor avea cel puţin o mică, dar întreagă parte din inima mamei lor sau a soţiei lângă ei, susţinându-i. Foarte probabil, una sau două dintre femei reprezentând părţi ale inimii mamei vor alege să stea lângă “proprietarul” lor, lângă femeia care a pierdut atâţea copii.
Un asemenea ritual, în simplitatea lui, se va adresa şi va atinge toate mâhnirile nerezolvate din sistem. Mulţi dintre reprezentanţi, în asemenea activităţi, trec prin procese emoţionale intense, dar după un timp lacrimile încep să curgă şi întregul sistem se simte echilibrat. Vor experimenta sentimentele de pace şi integrare. Şi fiecare membru al grupului va fi o parte din acest proces, chiar şi persoanele ce nu participă ca reprezentanţi. Toată lumea ştie cum este să-ţi închizi inima când durerea este pur şi simplu prea mare. Toată lumea ştie ce înseamnă să tânjeşti după cineva pe care l-ai pierdut. La nivel arhaic, vedem că este o poveste aproape mitică, şi noi toţi ne putem identifica cu ea. Nu caut mituri existente ca apoi să încerc să potrivesc poveştile de familie în ele, ci caut pur şi simplu structura de bază a poveştii, aspectele fundamentale ale ei. Sunetul tobei ne uneşte, rugăciunile şi melodiile ne deschid către unificare. Prin implicarea directă a persoanelor, ceva a fost atins în sistemul familial al fiecăruia. Aceasta este esenţa Ritualului Sistemic – se bazează pe “noi”, nu pe “eu”.Cu drag, Laura Butiuc
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu